Și vântul își îmbracă iar
Șalvarii albi de mare.
Gem, valurile, urlă crunt
Sub biciul lui cel tare.
Ce turnuri vechi, orașul
Îmi pare-n asfințit
Un șters tablou în zare
Cu neguri zugrăvit.
Slăvită fii, cetate
Care-ai purtat cândva
În pântecele tale
De piatră, pe draga mea.
Tăcută-i noaptea; străzile dorm toate.
În casa asta, – sta iubita mea.
E mult de când ea nu mai e-n cetate,
Dar casa-i tot pe loc precum era.
Cuprins de negre vise
Priveam neliniștit,
Portretul ei – și parcă
Deodat' s-a-nsuflețit.
Ce vreme urâcioasă:
Vânt, ploaie și ninsoare...
Mi-arunc din geam în noapte
Privirea-n depărtare...
Dragi își erau ei – dar taină
Iubirea aceasta le-a fost.
Vrăjmaș se priveau, parcă-n moarte
Și-aflaseră-al dragostei rost.
Cei trei crai de la Răsărit
În fiece târgușor se opreau
Și despre drumul spre Betleem,
Pe fete și băieți i-ntrebau.
Iar afară aștepta inele
și verigile acele
soarta, care fără ele nu-i.
Înăuntru-erau doar lucruri ele,
Cu zâmbet straniu, alchimistul iar
împinse vasul fumegând deoparte.
Știa de-acum ce mai lipsea, în parte,
că înăuntru-amestecul său rar