Nu: în inima-mi, de grea tăcere,
e un turn, și-n vârfu-i stau eu doar:
unde nu-i nimic, decât durere,
și ceva nespus, și lume iar.
Să-l recunoască cine-ar mai putea
pe cel ce, rupt de sine,– adânc coboară
spre-o altă viață, brusc curmată doară
când pagina se-ntoarce grea?
Vino după asfințit îndată
și privește pajiștea apoi;
nu-i de parcă am fi strâns-o toată,
multă vreme, și-am ascuns-o-n noi,
Dar cand in ascunzișul lui intrase
înaltul înger, brusc recunoscut,
senin și drept, în flăcări luminoase,
nimic n-a mai pretins, doar a cerut
A treizeci și șasea,– a sută oară
zugrăvise pictoru-acel munte
și, rupându-l, iar porni să-nfrunte
(a treizeci și șasea,– a sută oară)
Rotundo, tu ce duci nepăsătoare
din două mâini căldura sus, în zbor,
de parcă-ar fi a ta; tot ce dispare
din lucruri, pentru ele prea ușor,
Ei se uită fără voie la copil
când se joacă; fața lui totundă
uneori se vede-aievea din profil,
cum un ceas, pe ultima secundă,
Se naște din priviri, acolo sus,
întruna chipul unei lumi, de preț.
Doar uneori, pe-ascuns, un lucru-n plus
venind, se-așază lângă el răzleț,
Curată ești ca floarea
Și gingașă ca ea.
Privindu-te, tristețea
Mă copleșește grea.
Și roză și crin, porumbiță și soare,
Iubit-am în dragoste desfătătoare.
Acuma o fată mi-e singură-aleasă,
Frumoasă, duioasă, sfioasă mireasă.