Cum domnii-aceștia toți ne stau în jur
în port de șambelani și cu jabouri,
ca-n jurul stelei lor din piept mai dur
căzând prea multă noapte, iar și iar,
Cum am simțit ce-nseamnă-o despărțire!
Și încă știu: ceva întunecos,
întreg și crunt, ca un mănunchi frumos
arată iar și-l frânge în neștire.
Puțin pământ ars,
ca sub soare fierbinte.
De parcă o fată-a rămas
c-un gest înainte
Și l-au pus deoparte-n ei, sever
vrându-l, și să judece, să fie,
și i-au prins pe urmă cu tărie
(să-l împiedice să urce-n cer)
De parcă-ar asculta-n tăceri: o zare...
Noi n-o mai auzim: sosim și nu-i.
Și el e stea. Și stele mari, pe care
nu le zărim, stau toate-n preajma lui.
O, cum sângele-nflorește-n mine
mai plăcut, de când te-am cunoscut;
uite, pasu-mi zvelt și drept mă ține,
tu aștepți doar – : cine ești? Tăcut
Însă chiar prin ușile batante
cu verzi geamuri, aburind pe loc,
un reflex de chipuri captivante
poți simți, și-un fast de-acel noroc
Copilă, de slujnice-adesea fugise
să vadă cum noaptea și vântul, mai clar,
(căci altfel din casă apar)
izbucnesc afară deschise;
Scutu-i ca oglinda care-absoarbe
totu-n ea, tăcut; deschis cândva,
înecând apoi răsfrângeri oarbe
de finite locuind deja
O lampă pe lăsate foi deoparte
și până-n lemnul mobile departe
doar noapte-n jur. Acum putea el să dispară
în stirpea-i, care se topea cu el;