Inimă, pe el îl vom uita!
Tu și eu, către noapte!
Uită căldura primită
Eu voi uita lumina din șoapte.
Tată, nu vin spre tine eu,-
Ci o mică povară;
Îți aduc de împărăteasă
Și n-am putere s-o port, inimioară.
Trecem peste dragoste lucruri
Și o punem în sertar,
Până arată de modă veche
Costumele purtate de domni din armar.
Nu cu bâta se frânge inima,
Nici cu piatră;
Un bici, așa mic de nevăzut,
Știut la orice vatră
Prietenul meu trebuie să fie pasăre,
Pentru că zboară!
Muritor trebuie să fie prietenul,
Ce vrea să moară!
El m-a atins, trăiesc să știu
Atât a îngăduit o zi,
I-am simțit sufletul
Mi-a părut fără sfîrșit,
Lasă-mă să nu risipesc visul perfect
Lângă aurorala pată,
Din ziuă noaptea îmi rânduiesc
Și asta nu se gată.
Trăiesc cu el ca să-i văd chipul,
Nu merg mai departe
Nici pentru oaspeți, nici pentru asfințit;
Moartea e sigur privilegiu.
Invidiez mările pe care aleargă,
Spusele roților
Carului care-l poartă,
Invidiez tăcerea dealurilor
A fost ceva solemn, am spus,
A fi femeie albă,
Să port, de Dumnezeu mi-ar da
Misterul sfânt degrabă.