Pentru Anna Ahmatova
Celui căruia cuvântul nicicând nu i-a lipsit
Oriunde ne îndreptăm în furtuna de roze
e noaptea de spini luminată, și al frunzișului
tunet, ce în boschete abia se auzea,
ne urmărește acum pas cu pas.
Nimic nu va mai veni.
Primăvară nu va mai fi.
Calendare de mii de ani o prevestesc tuturor.
Îndurarea morfinei, nu și indurarea unei scrisori,
îndurarea de oameni, cuvinte, vorbe mari, însă doar în delir
singura apariție, de toți așteptată,
în timpul vieții nici o întoarcere, doar transfigurarea.
Altă noapte, cea dinaintea ultimei.
Cu altă respirație, ea vine mai iute
decât se respire în general
Mort e totul, totul mort.
Pregătit e orice loc, orice obiect, orice simț gata de zbor,
ce-mi simte lipsa și pentru care
nu mai contez. M-am tatuat în tine pe viață
Multe chei posedă Pământul.
Unde nu-s melodii – acolo
E neștiută Peninsula.
Frumosul e faptul Naturii.
Gândul lui de bărbat mi-e o taină
Îl întâlnesc și tresar
El oart o circomferință
Unde nu am loc în zadar –
Nu depune mărturie, taci, trăiește,
viața prestabilită, trăiește,
soarele, ce nu scoate nimic la lumină,
nu deranja nici soarele, pe nimeni
Anii nu se scurg, în cafea
e sare, și pe pâinea cu unt,
poate de acolo se trage.
Vecinii mei bolnavi, nici ei