„Fiecare zi era un ceasornic ce abia se mișca,
un pumn care ne lovea lent înainte și-napoi,
căldura electrică mocnea în aerul purpuriu,
el portă pantaloni scurți largi și un tricou strident și fredonează pe Broaway odată cu muzica din căști.
Din când în când privește la mine peste umăr,
un tată de vârstă mijlocie croindu-și drum prin trafic în spatele lui.
Dumnezeu n-a putut să le mai suporte fericirea
când i-a auzit râzând împreună în grădină.
I-a prins îngenunchind împreună în țărână
(sau mai rău) și storcându-și zeama rodiilor
Îmi doresc să-l pot găsi pe băiatul acela slab, cu cioc lung
ce se cocoța pe crengile vechii biblioteci de cartier.
Își petrecea Șabatul zburând între teancurile șubrede
Ne-am plimbat pe podul de peste râul Chicago
pentru ultima dată, așa s-a dovedit a fi,
iar eu mâncam vată pe băț, aerul acela zaharat,
lumina aceea albăstrie, dulce, urzită din nimic.
Dă-mi-l înapoi pe tatăl meu străbătând holurile
Companiei Wertheimer, producătorul de cutii și hârtie,
cu rumeguș agățat de pantofi.
Și atunci, pe neașteptate, s-a auzit soneria,
ca o alarmă în dimineața de sâmbătă.
„Cine-i?” am strigat.
„Noul băiat de la dezinsecție.”
Șine de tren împart campusul în două,
noaptea stai întins în patul tău îngust
și-asculți șuieratul singuratic
al unui tren cutreierând preria-n întuneric.
În timp ce-ți susțineai cazul împotriva poeziei –
critica adusă de Platon iraționalului,
cetățenii mincinoși, amăgiți ai lui Homer –
în fața unor poeți din Praga,
Eram precum cuvintele
de pe un papirus apocrif
îngropat într-o peșteră la Qumram,