Uneori mi se pare că văd un munte.
Mulțimi înaintează cu miliarde de picioare.
Nu știu dacă noi mergem spre el
sau el vine spre noi din depărtare.
Ninge cu fulgi mari din alt timp
și mă surprinde deodată faptul
că Tu pleci mereu când ninge.
Cât am visat la brațele tale nesățioase,
secretul meu orfic, bântuitorul meu cânt primordial,
din locul meu aflat între forme fantomatice
Visam că am văzut Umbrele noastre lipsite de sânge
mișcându-se printre mai puțin distinșii morți
în Pajiștile cu asfodel, un ținut din Hades
Tatăl meu îndărătnic, solipsist, curajos
și-a târâit picioarele de-a lungul camerei de zi
spre scaunul său obișnuit din colțul îndepărtat,
Clipele când inima-mi cea tristă a cunoscut o picătură de dulceață
îmi revin acum în minte: cafeneaua
din Decatur, magazinul de clătite din Macon…
Vreau să trăiesc asemenea acelui mic smochin
ce-a-nmugurit pe plajă primăvara trecută
și și-a întins frunzarele deasupra pietrelor nisipoase.
Cal subteran, mă urc în tine la Grand Central
și-și călăresc corpul oțelit departe de oraș
cu ceilalți călăreți, cei cu și cei fără guler.
Sunt atât de mic atunci când merg pe plajă
noaptea, sub cerul în creștere.
Nisipul umed îmi fuge de sub picioare
iar valurile tună spărgându-se de țărm.
Aveam nevoie de un avertisment al zeiței
și de câțiva bărbați care să mă lege de catarg
de mâini și de picioare, ca să pot asculta
glasurile umflându-se, uscate de soare, fatale