Atingându-ți trupul
eram ca un rabin ce buchisește
un tratat despre extaz,
mesajul ascuns în suluri.
Și-adânc vuiește viața-mi iar, mai tare
ca fluviul printre țărmuri mai lărgite.
Imaginile-mi sunt tot mai private
și lucrurile-mi prind asemănare.
În crângul vested e un strigăt
de pasăre, absurd în crângul vested.
Și, totuși, zace-ntreg rotundul strigăt
în clipa asta ce l-a plămădit,
Privirea-mi la colina însorită
deja e, drumu-abia-nceput l-a și-ntrecut.
Ce n-am putut cuprinde – ntr-o clipită
așa din zare ne cuprinde – ntrevăzut –
Dispăru asprimea. Și-i cruțare
peste goale pajiști, cenușii.
Ape mici prind altă-accentuare.
Imprecise gingășii.
Aproape suav adumbrită de ploaia ce stă să cadă,
grădină sub mâna ce șovăie iar.
Dar parcă, mai grave, în straturi speciile ar cugeta dintr-o dată
cum s-a făcut că le-a născocit un grădinar.
Ca orbitoare priviri, ca o caldă arenă,
te-nconjura tot ținutul, de zi locuit provizoriu;
când, în sfârșit, radios ca de aur, o Pallas-Atenă,
sosi și apusul pe-acest promontoriu,
E o fâşie de râu, cu un oraş pe fiecare mal
unul este întunecat, acolo stau vrăjmaşii,
Candele ard în celălalt.
Ţărmul luminat îl atrage pe cel întunecat.
A fost o izbitură cândva
care a lăsat în urmă o coadă lungă, strălucitoare, de cometă.
Ne ține înăuntru. Umple imaginile TV de puncte.
Se așază sub formă de picături înghețate pe cablurile de telefon.
I
Trenul a rămas blocat undeva departe, spre sud. Zapadă în New York,
dar aici am putea merge în mânecă scurtă toată noaptea.
Totuși nu era nimeni afară. Doar mașinile