„Stai, hoaţo! – zise, vajnic, Firea,
Când moartea ne-a furat primarul –
Că-şi pierde hazul omenirea,
Prostiei, dacă-i iei tiparul!”
E-un nume aici, nimic nu-ţi spune,
Străine; faima trece-n lume!
Dar focul lui nestins trăieşte,
Nici frigul Morţii nu-l răceşte.
Blestem pe capul tău, piţulă ştearsă,
Că m-ai lăsat mereu cu buza arsă:
De ce-mi fu drag, m-ai despărţit cu ură
Şi-mi iei, la chef, ulcica de la gură.
Cu pumnul strâns pe-un mototol
De coduri şi ţidule,
Se zbuciuma, dând rotogol
A ochilor globule.
Mișcarea în zigzag pe râpa căderilor fluviului,
Genunea la grinda cârmei,
Repezicunea rampei,
Enorma fugă a curentului
Copil, anume ceruri mi-au rafinat optica: toate caractele îmi nuanțară fizionomia.
Fenomenele se tulburară.
Acum, inflexiunea eternă a clipelor și infinitul matematicilor mă gonesc prin această lume în care încerc toate izbânzile civile, respectat de copilăria ciudată și de dragostele enorme.
Gândesc un război, de drept sau de forță, de logică bine neprăvăzută.
Într-o bună dimineață, la un popor foarte bland, un bărbat și o femeie superbi strigau în piața publică: ”Prieteni ai mei, Vreau ca ea să fie regină!”
”Vreau să fiu regină!” Ea râdea și tremura! El vorbea prietenilor de revelație, de încercare izbăvită. Ei se extaziau unul de celălalt.
Într-adevăr, ei fură regi o întreagă dimineață, când covoarele de carmine se înălțară pe case, și o întreagă după amiază, când porniră pe drumul dinspre grădinile de palmieri.
Un cantec aureste si-o stea la geam se-aprinde
si-o ciocanire alba in visul dinspre strada.
e pas se mai opreste in gheata si zapada,
la casa zavorita de astazi sa colinde?
Şi iată fructe, flori, şi ramuri, şi o frunză,
Mai e şi inima-mi ce pentru tine bate,
Umilului meu dar să caţi să-i afli-o scuză,
Să nu îl farmi cu mâna albă şi curată.
Las baltă toată poezia,
Că mâine o să fiu bogat.
Să vină alţii la-ncercat.
Zău, care îmi va fi Sosia?