Trecea şi el pe drum hai-hui,
fluieră-vânt şi coate-goale,
cum trec atâtea haimanale
spre zarea lor şi-a nimănui.
În pavilionul de femei, peste noapte,
scrâșnind a născut una din hoațe.
Luna și-a scos țâțele pline cu lapte
și-a vrut să ia pruncul în brațe.
Nu spinul depărtărilor mă-mpunge,
ci jindul bucuriilor mărunte,
la care orice pas străin ajunge
și unde eu n-ajung pe nicio punte.
Când voi muri în temnița asta spurcată,
strivit de strigoii celulei și de milenii,
or singur punându-mi o sfoară de beregată,
în moartea mea nu vor fi duioșii, nici sfințenii.
Teatre pline, muzică răsunând pretutindeni,
aici beție și desfrâu, acolo
întreceri sportive și sofistice.
O coroană proaspătă împodobește statuia
Oamenii cunosc numai cele trecute.
Viitorul nu-l știu decât zeii,
marii stăpâni ai luminii.
Dintre lucrurile viitoare, cele pe cale de a se întâmpla
Dacă bezna vieții mele
de raza luminoasă a iubirii
fost-a încălzită, întâiul
fior al sufletului meu îndurerat
Zeii nu mor. Moare doar credința
ingratei mulțimi a muritorilor.
Zeii sunt nemuritori. De privirile noastre
îi ascund nori argintii.
Pasul primului trecător,
strigătul vesel al primului vânzător,
cele dintâi ferestre și uși
deschise – toate laolaltă sunt oda
În Casa Sufletului sălășluiesc Patimile –
femei frumoase în mătăsuri
înveșmântate, cu podoabe de safir în păr.
Din ușa casei până-n cele mai tainice unghere