Sunt singur, cu mine;
Unde mi-ar putea fi mai bine?
O viorea pe câmp creștea
Umil, căci nimeni n-o știa,
O fermecată viorea.
O păstorită că veni,
Se zbate-un fluviu din stânci să scape,
Cu Oceanul să se împreune!
Reflexe ceru-n undele lui pune,
Lărgime vor turbulentele lui ape.
Lumina ochilor ei s-a-ntâmplat
Să nu mai dea vieții-mi frumusețe.
N-a vrut destinul meu să mă răsfețe
Și plec, sunt uluit, îndurerat.
În mantie-nvelit pân' la bărbie
Pe-un povârniș de stâncă, cenușiu,
Mergeam vrând prin zăpadă-n lunci să fiu.
Mi-era neliniștea atât de vie!
Mă furișez prin câmp, tăcând,
Și pușca-n mâini o țin.
Mi se năzare chipu-ți blând,
O, chipul tău divin.
Ești grav, iubite! Chipul tău îmi pare
Sculptat în marmoră, așa-i de rece:
Nici un surâs de-amor pe el nu trece;
În piatră chiar găsesc o-nduioșare.
Cu litere de foc că stele-n noapte
Purta Petrarca-n piept, adânc săpată,
Vinerea Mare. Tot așa mă-mbată
Ajunul din o-mie-opt-sute-șapte.
Flori mărunte, foi în muguri,
Îmi răsfiră ușurei
Pe o panglică de mătase
Tinerii și bunii zei.
Cum, tu te-ai dus pe totdeauna?
M-ai părăsit cu-adevărat?
Dar tot mă urmărește-ntruna
Același glas cutremurat.