Coboară la cascadă
Coline de cleştar,
Şi se ridică iar
Cu creastă de zăpadă.
Aş vrea să fiu Oigur nomad,
Călare-n vânt să mă avânt,
Şi noaptea prin păduri de brad
La Selenga să-ncerc vad
De-acuma uită omul ce-ai fost şi, pentru-o clipă,
Fii numai aşteptarea fiorului divin.
Deodată eşti beţia ce n-o dă nici-un vin,
Şi sufletu-ţi pătrunde - ca-n ceruri o aripă -
Când ai un cal în spume
Şi suflet de pribeag,
A ta e-ntreaga lume
Din Kitai în Buceag!
Pe stepa legănată de vântul primăverii
Legaţi-vă iubirea de inimi şi de şea,
Ca o dorinţă surdă, pitită, a panterii
Când vede cerbul negru pe câmpul alb de nea.
Din ierburi creşte fremătare,
Se lasă noapte şi uitare,
Şi hergheliile, în zare
Dispar.
Creşte, scade, piere
Stepa mişcătoare.
În apus de soare
Sufletul mi-l cere.
Se-aprind luceferii, se-aprinde
Pe stepă luna s-o colinde;
Şi-un aprig dor, păgân mă prinde
Să sar în şea.
Mi-ai ars coliba de cioban,
Şi turmele mi le-ai răpit,
Strămoşii mi i-ai necinstit,
Iubita, tu mi-ai pângărit,
Domnea în vremea veche un Crai şi o Crăiasă.
Mai bună ca pita albă dospită de pe masă.
Purtau zăpadă-n creştet şi primăveri în piept,
Căci gândul le fusese curat şi înţelept -