O rugă de monah, în strană chemând suava ta iubire,
Din argintările-nserării, din neaua crinilor cuminţi,
Ne-a dăruit neprihănită, o soră albă printre sfinţi,
- Mario, zâmbet de fecioară şi prea curată ispitire.
Clopote sună...
Dar pentru cine?
Dormi. Noapte bună,
Suflet de plumb.
Cât vezi cu ochii: numai cer
Şi flota norilor gonaci.
La ancoră câţiva copaci,
Pe ţărmul marelui mister.
Cum goală te-ai oprit pe pragul de cer, de iarbă şi lumină,
Visez, ori ţi-ai schimbat aievea învoltul trup într-o tulpină?
Că ramuri braţe împăcate întinzi uitând de dor, de ură,
Deschide poarta. Intră. Şezi la masă -
Acoperită e cu in curat.
Ia caşul alb şi proaspăt strecurat,
Şi frânge pita cea dospită-n casă.
În geamul înserării
o stea a strălucit
aproape de copilul
cu fruntea pe fereastră...
Noaptea scade...
La fereastră, lângă stele trupu-mi şade...
El cu mine...
Foc în sobă, somn în gene ... şi e bine.
Coboară, dorule înfrânt,
De plumb o aripă rănită
Şi taci. Nu plânge nici un cânt
Credinţă pururi izgonită.
Spumă, fulg, vânt, val, nisip şi ploaie,
Clipe uitate, ceasuri pierdute, zile şi ani -
Totul se scurge, totul mă lasă, fuge şi moare
În necuprinsul, în nesfârşitul tău ocean.
Neguri se lasă greoi
Pe câmp, pe sub dealuri şi lângă
Lungi ape-nghețate-n zăvoi,
Sălciile mugur n-au încă,