Lumină, lumină, de ce
În toamna târzie te duci
Amară e coaja de nuci
Şi floarea-soarelui e
Vrei să vii puţin
Numai până-n câmp?
Stelele mi-l ţin,
Cornul lunii strâmb.
Timpul care trece n-o să-l prind.
Dragostea ta mare cum s-o ţiu?
Vremea ce ne poartă n-are grind,
Drumul ce ne duce nu-l mai ştiu.
Cu drag am deslușit-o cea din urmă
În parcul plin de frunze seci;
Mai mandră de-a fi singura nu turma:
O roza cu petale reci.
Ecou necunoscut al cărnii mele,
Din care lumi pierdute vii zălog
Precum pe bălți coclite cheamă stele
Făr-de păcat. Și tainic inorog,
Câmpuri din Miorcani: lungi lanuri
De porumb și de secara,
Iaz de-argint din care seara
Stuf întunecat înalță.
Decât să fiu cu gândul piatră grea,
Mai bine aripă ființei pure.
Și-n loc de jocul sterp cu vorbe sure,
Logodnă faptei vii aș vrea.
Pe claie văd leneș cum timpul se duce
De-a dura ca piatra de râu,
Cu-amurgul aprins ce-n nori mai străluce,
Cu glasuri de greieri prin miriște și-n grâu
XVII.
Nu-s vindecat cu totul, Senino, de Himeră.
VII.
Cu armonie simplă de linii şi lumină