Cad frunzele greoi din pomul înserării -
Un muezin vrăjind pe sus, le-a scuturat,
Ba nu - porumbi brumaţi pe marmurile scării
Ca umbre, deşirând albastru, au zburat.
Din ape străvezii ca o lumină
Ce-ar dăinui în seară pe-o vâlcea,
Din ceruri răsturnate-n fugă lină
Curgând nori albi ca peştii pe sub ea.
Sub sălcii boltite pe iarba din luncă,
Ca păsări de aur se-alungă lumini
La moara pustie ce nu mai aruncă
Pe murmurul apei un cântec deplin.
Pe dealuri ninse mergi astăzi la pădure,
Coborî spre Valea Mare sub cerurile sure,
Şi fagi cu coajă albă, la şipotul de leac,
Şi-a pus, se vede, Domnul pământul în cuptor
De coace ca o piţa sub un cer dogorâtor.
Prin iarbă arsă greieri cu ţârâit prelung
E Mai şi-n codru cucu îmi cântă drept în faţă.
Cu soarele poteca porneşte-n dimineaţă -
Cu drumul şi pădurea, hai murgule, la deal!
Nu-i vară şi nu-i toamnă: e vremea când în tine,
Pe înserări senine, un dor de ducă-ţi vine.
Când nopţile sunt clare şi cerul e paharul
"Perdele-s lăsate şi lămpile aprinse"
Frumosul vers anume îl chemi acum în minte,
Vreun critic să te-nveţe, discipol să te facă -
Deschide poarta lumii cu coşul de cireşi!
S-au îmbrăcat cireşii în roșile cămeşi
Şi zarea în lumină de aur în spre seară.
O simţi deodată toată, cu o cutremurare,
Cum stăpâneşte peste micimea ta de om.