Odaia de hotel, la fel cu celelalte,
și ceasul neatins de taină, tihna
siestei care lin ne împresoară,
și apa de izvor sorbită cu nesaț
Pentru Maria Kodama
Singurătate-n bulgăre de aur!
Desprins de memorie și de speranță,
nelimitat, abstract, aproape viitor,
mortul nu e mort; este moartea.
Precum Dumnezeul misticilor,
Somnul te-a înfășurat în frunze verzi ca un copac
ai suflat ca un copac în lumina liniștită
în primăvara limpede, m-am uitat la fața ta:
pleoapele închise, genele perindând apa.
Destinul nostru, plumb topit, nu poate să se
schimbe,
nimic nu-i de făcut.
Am vărsat plumbu-n apă sub stele
Marea se unește în apus cu un lanț de munți.
În stânga noastră vântul suflă și-nnebunește,
acest vânt ce dezbracă de carne oasele.
Iar casa o avem între pini și roșcovi.
În copacii uciși
urlă infernurile.
Doarme vara în mierea virgină,
gușterul în copilăria de monstru.
Arborii azurii
unde mai dulce sunet migrează
și se naște gust de ploi noi.
De-ale păcătosului de mituri,
amintește-Ți inocența,
o Eternule; și de extazele,
și de funestele stigmate.
Ploaia a și venit printre noi,
biciuie aerul tăcut.
Rândunicile ating apele stinse
lângă lacuri lombarde,