Și cum putem noi să cântăm
cu piciorul străin pe inimă,
printre morții abandonați în piețe
pe iarba dură de gheață, în bocetul
Coboară seara: ne lăsați iar
dragi imagini ale pământului, arbori,
animale, bieți oameni închiși
în mantale de soldați, mame
Înghețată mesageră a nopții,
te-ai întors limpede la balcoanele
caselor distruse, să luminezi
mormintele neștiute, resturile părăsite
Plânsul mamelor la Maraton
şi răcnetul mulţimii, nimeni
nu le-auzi. Elada era liberă.
E liberă Elada. Maratonul
Nici crucea, nici copilăria, nici ciocanul
Golgotei, nici angelica memorie
n-ajung ca să zdrobeşti războiul.
Soldaţii plâng noaptea înainte
Zadarnic mai cauţi prin pulbere,
biată mână, oraşul a murit.
A murit: s-a auzit ultimul vuiet
în inima lui. Şi privighetoarea
Ploaia a şi sosit la noi,
răscoleşte văzduhul tăcut.
Rândunele-nfioară stinsele ape
ale măruntelor lacuri lombarde,
Pierdută-i antica voce.
Aud rezonanţe fugare,
uitare de noapte deplină
în apa-nstelată.
Mi-e dor de mâinile tale albe
în penumbra luminii:
aveau o mireasmă de roze, de crânguri,
de moarte. Iarnă străveche.
Fu I
Fu I a iubit colina şi norii de pe cer.
Vai, a murit de alcoolism.