Am încredere în Dumnezeu, ca forţă divină, El mă călăuzeşte în tot ceea ce fac!
Laleau roşie în zăpada albă zace…
În cer şi pe pământ acum e din nou pace!
Curaj avut-a floarea când s-a născut devreme,
Nu ştia de războiul pornit demult de vreme.
E mănos destinul în rafala vremii,
Ģândurile-n stele luminează lumii.
E găsită calea ce-a fost rătăcită...
E-ndreptată lumea ce-a fost răsucită.
În lumina albă, pură, printre florile de prun,
Trei albine se-mbătară cu nectar şi-aud cum spun:
„-Tu surato ce-ai păţit? De ce-ai săculeţii goi?
-N-ai găsit polen în flori să îl duci la stup și-apoi
Privesc spre geamul care-arată
O zi ce-anunță preacurată
Sărbătorire de Florii
Și tot aștept pe cei ce-s vii...
Doi ochi care veghează într-un apus de soare...
Şi ne-ntrebăm adesea: „Ai cui să fie oare?”
Puţini dintre copiii ce merg pe drumul lor
Privesc în ochii mari... au gândul temător
Aripi de fluturi sau albe petale de floare…
Nu ştim dacă dilema este-atât de mare
Încât să nu putem să înălţăm cu gândul
Cuvântul în poem ce îşi aşteaptă rândul
Hotel în mijlocul naturii umane…
Turiştii cazaţi: sentimentele-scame.
Pe paturi, miloase cearceafuri alintă
Dureri… şi ferestre deschise le cântă!
Un pahar cu vânt se-nchină
La un gând ce vrea să vină
Către o grădină sură,
I se-apropie de gură...
La gura sobei gândul, tovarăș călător,
Naște povești ce trec prin ore care mor...
Și tu le cauți tâlcul legând imaginar
Prietenii cu veghea pitită-n secundar.
Cetate rece zace la margine de mare
Și valuri n-o ating, doar înveliș de sare
Îmbracă piatra rece din zidul chinuit
De timpul ce s-a scurs din cerul încernit!