Umbre-aruncă ochii lumii
peste tine, peste mine,
peste fiecare ceas al tău
și pe drumurile toate.
Semne-ar fi că locuiesc undeva
la oraș, într-o stradă
cu nume de haiduc de baladă.
Dar nu sălășluiesc la oraș,
În holda de grîu ce se coace în vară,
subt basmul arborescent,
e cu neputință a spune
pe ce cale viitorul s-apropie.
Neastâmpărat îți flutură în colțul gurii
Biruitor, șiret și jucăuș,
Același zâmbet totdeauna...
- Dar nu știu, uneori
Lilieci țâșneau în slavă,
când ne părăseam lăcașul.
Paltinii, crescuți în noapte
din asfalturi ca din lavă,
Castelul e-același
în aer și-n apă.
Trecutul pe poartă
copoii și-i scapă.
Ziua din urmă. Omule, e-adevărat:
din tot ce-a fost,
nimic nu s-a schimbat,
rotește sus același cer,
Un om bătu la ușa prietenului drag.
"O, cine ești tu oare, om vrednic și pribeag?"
"Sunt eu!" răspunse insul. "Te du! Nu se cuvine
Nu-mi pun credința-n vârful unei lancii,
Nici în tăișul cruntului hanger;
ci-mi simt înfipți colțarii și bocancii
în stânca solitudinii de fier.
Loc - nu mai e nicăieri pe pământ.
Numai cei ce confiscă prin faptă,
în sărut, într-un gol de cuvânt,
prin lumina tăioasă și dreaptă,