Un gând ce vrea să se povestească.
Zăpada-și plânge-n ape prea seninul,
Sub gălbeneala soarelui zbârlit,
Ce-și nălucește sfera din zenit
Și-i amuțește, cu luciri, suspinul.
Tu, umbră-aurită pe cer și-n poeme,
Ce încă-ți preumbli toți pașii prin vreme,
Adie-ți minunea din larga ta lume
Și chaosul morții, de-acolo, ni-l spune!
Când primul tremur dintre gene
Mi-arată alba dimineață,
În mintea mea mi te îngheață
Un gând, ce înflorește-alene
Am să te-aștept în parcul desfrunzit
Cu ochi închiși. Să nu te scap din gând.
Și-am să-mi aduc aminte rând pe rând
Cuvintele cu care m-ai iubit.
Avea în ochii verzi vopsele
Din frunza 'nalților jugaștri.
(Când mumă-sa l-a rupt din stele,
Moroi, ce molfăiau din aștri,
Noaptea-n ceruri se strecoară, cu noian de stele,
Ia doar una și-o coboară între rămurele,
Unde-i piaptănă sclipirea. Blânda copiliță
Își revarsă nălucirea. Dalbă colindiță!
În abur argintiu de noapte rece,
Când visele se scurg pe cărărui,
Un Moș al tuturor și-al nimănui
Izvorul dă noi limpezimi fântânii,
Când, din adâncuri, vraja lui țâșnește.
O țară prin poporul ei va crește,
Iar sensul României sunt românii.
Pana de curent
plutește lin prin noapte.
Greu, pentru miopi.
Văd...
Întâiul pas ce l-ai legat de mine,
De glezna mea, precum un vis de fier.
M-a străbătut și a făcut prăpăd