Un gând ce vrea să se povestească.
Ia uite tăcerea cu trenă pâcloasă!
Auzi-i nimicul, ce clipa trosnește
Și simte-i abisul, ce-n gol te privește,
Când fruntea-ți sărută cu buza sticloasă!
Același magic mugure de soare
Își scutură pe geana mea alintul,
Când, din ghiocul cerului, răsare
Să-i lumineze lumii labirintul.
Îmi tulburi gândurile când tot treci
Pe la fereastra sufletului meu...
M-aprind de dor, dar îmi doresc mereu
Să-ți simt mătasea umbrei pe poteci.
Înhamă Timpul bidivii la carul,
Ce năvălește fără de-îndurare,
Prin viața mea. Chiar până la hotarul
Cerdacul casei mele de la munte
E-acoperit de umbra rece-a frunzei,
Așa cum, peste tâmplele-mi cărunte,
E ceața grea din farmecele muzei.
Din clipa când, pe-a poeziei tâmplă,
Tu, inimă, ai prins a fremăta,
Mirarea a intrat în casa ta
Și-a-nseninat tot ce ți se întâmplă.
Să-mi dai un strop din foametea fecundă,
Ce umple cu incandescențe guri!
Galop de foc în bietele făpturi,
Îți devorează clipa ta rotundă.
Când muguri roz mi-au luminat grădina,
Cea care-nalță fluturi printre stihuri,
Au dus și cititorul prin văzduhuri,
Să-i guste-n zbor clocotitor lumina.
Un stol de gânduri învechite,
Prea se-nălța, din hău, să zboare,
Să-și lase umbra peste soare,
Cu freamăt de aripi rănite.
Moș Ion Roată,
mai înalt decât Cuza,
chiar și aplecat.