Un gând ce vrea să se povestească.
Vântul...
Da, vântul era tot ce îi lega.
Vântul ce șerpuiește și mestecă nemilos
depărtarea,
Ah, clipă, ce vie îmi ești!
Săpată prin vremuri de lut,
Cu drumul prin ceață pierdut,
Strivită-n clepsidră, trăiești.
Îmi bat la ușa gândului fantasme
Zburânde, ca secundele din ceasuri...
Eternitatea-a năvălit cu glasuri
De vrăbii, care au fugit din basme
O flacără aprinde ochiul zilei...
Nălucă fulgerată dintre cremeni,
Tu, răsărit, cu nimeni nu te-asemeni,
Când zbori din cer, în pântecul argilei!
În corpul meu trăiește poezia,
Ca-ntr-o arhivă veșnic încuiată –
Observator, când ochiul se dilată,
Ascet, când îi zâmbește fantezia.
Bolnavă-n veci de veșnicia mării,
Respir povestea fiecărui val,
Lirismul melancolic și vocal,
Adus la țărm de-albastrul depărtării.
Mi s-a umplut tot sufletul cu stele
Când s-a hrănit din cerul primăverii
Și din suspinul cald al mângâierii
Pe lira aurie-a muzei mele.
Eu sunt ispitirea mortală,
Cea care alungă și-atrage
Cu părul - cascadă de alge -
Prezentă în vis, ireală.
Ți-am spus? Te-am visat...
Se făcea că, într-o heraldică a tuturor lucrurilor,
era o încleștare între bour și vultur,
la începuturile neamurilor noastre.
Te scriu cu slova minții, ca pe o taină-nchisă
În palmele rotunde, atotcuprinzătoare,
Din inima vorace.
Te regăsesc poveste cu pagina nescrisă,