Un gând ce vrea să se povestească.
Tot ascult răscoala zării dintr-un cântec de vântoasă,
Care-și duce unduirea pân' la capăt de pământuri,
Ca un murg scăpat din ceruri, cu potcoave de arginturi,
Ce străbate trupul zilei cu galopuri de mătasă.
Căzut din vârful moale de penel,
S-a așternut cuminte-n ochii tăi
Un colț de cer cu raiuri și văpăi,
Lâng-o șuviță strânsă-ntr-un inel.
Nici nu mai știu cum am deschis zăvoare,
Sau ce uluce de portal am spart,
De au putut aripile-mi să zboare
Prin străvezii văzduhuri de brocart.
Îi trec cocorii, toamnei, peste frunte,
Cu zbor adânc prin cețuri de argint.
Îi smulge dimineții un alint,
Când urcă-n pribegii, spre cer, un munte.
Eu sunt un rai cu fluturi și colinde,
Un vânt cu dor din glasul de vioară,
Noian tremurător, ce înfioară
Își poartă codrul răsăritu-n frunze,
Împrăștie lumină peste luturi,
Cuprinde-n palme-o lume la-nceputuri,
Văratic vânt revarsă dintre buze
Arhaic se înalță, din depărtări, un cânt.
Pe pajiști se-mpletește aroma de trifoi
Cu diafana sevă a lacrimii din ploi.
Lucea pe-a nopții cingătoare,
Ca-ntr-un adânc de catifea,
Un licurici țepos, o stea,
Olog este poetul ce și-a scrântit penița
Și șchioapătă prin anii unor mai vechi istorii,
Prin universuri strâmte, ce leagă zburătorii
De veșnicii tăcute și triste, cu nojița.
Când se deschid ferestre către lume,
În limpezimi de-oglindă vesperală,
Mă însoțesc cu-aroma ei florală,
Ce îmi străpunge-a pieptului genune.