Un gând ce vrea să se povestească.
Ia munții-aceștia de dragoste și dor,
Ce-și cresc pădurile sub aur fin
Și fură-albastrul cerului senin,
Într-un etern tandem, tulburător!
O, Lună,-amorezată orfelină,
Plecată-n lumi cu voluptăți de gheață,
Ne uluiesc schimbările-ți la față,
Tu, focul meu și pofta mea de ape,
Adună nemurirea într-un ceas
Și-ntreaga voluptate într-un glas!
Cu brațul, leneș, cheamă-mă aproape...
Octombrie, nălucă solitară
Cu mersul prins în zbuciumări de vânt
Și-aromă tămâioasă sub veșmânt,
Ne scuturi crengile-arămite iară,
Tot ascult răscoala zării dintr-un cântec de vântoasă,
Care-și duce unduirea pân' la capăt de pământuri,
Ca un murg scăpat din ceruri, cu potcoave de arginturi,
Ce străbate trupul zilei cu galopuri de mătasă.
Căzut din vârful moale de penel,
S-a așternut cuminte-n ochii tăi
Un colț de cer cu raiuri și văpăi,
Lâng-o șuviță strânsă-ntr-un inel.
Nici nu mai știu cum am deschis zăvoare,
Sau ce uluce de portal am spart,
De au putut aripile-mi să zboare
Prin străvezii văzduhuri de brocart.
Îi trec cocorii, toamnei, peste frunte,
Cu zbor adânc prin cețuri de argint.
Îi smulge dimineții un alint,
Când urcă-n pribegii, spre cer, un munte.
Eu sunt un rai cu fluturi și colinde,
Un vânt cu dor din glasul de vioară,
Noian tremurător, ce înfioară
Își poartă codrul răsăritu-n frunze,
Împrăștie lumină peste luturi,
Cuprinde-n palme-o lume la-nceputuri,
Văratic vânt revarsă dintre buze