Un gând ce vrea să se povestească.
Caligrafii purtate larg de val
Își scriu imensitatea dinspre zare
Cu dulci cerneluri înmuiate-n sare.
Spumate slove se răsfrâng pe mal.
Străbate zări, le spintecă hotarul,
Pieptiș le sparge-n cioburi, ca furtuna,
Când s-a aprins în umbra serii luna,
Să-i guste, din fărașul ceții, jarul.
Un palmier mi-a fost, prin secetă, iubirea.
Ea răscolea-n nisip după lumini și musturi
Și se-mpingea spre cer de propriile-mi șisturi,
Cu dor de ducă-înalt, cu aripi... vântuirea.
Măi, haiducule cu pană
La căciula cea rotată,
Adu-mi inima îndată
Și nu mi-o lăsa furată
Privește neaua moale din palma mea cea stângă!
Printre prăpăstii calde și munți săpați de ape,
Stau treze dulci alinturi, ce n-ar putea să frângă
Un dor... desprins din suflet, că nu mi-l mai încape.
Cu ziduri adormite-n văi
Însângerate de rugini,
Părea o punte între lumi,
Între văzduh şi rădăcini.
Când, înspre zări, tăia de-a latul noaptea
Un rătăcit drumeț, fără de umbră,
Se prăvălea în râpa bolții, sumbră,
O stea din Drumul-Robilor. A șaptea.
Șoptea cu susur de uluce,
Pe undeva, în miezul meu,
Un glas, ce numai Dumnezeu,
Cu milă, l-a putut aduce,
Iar a zburat o stea din larga-ți călimară!
I-ai născocit un trup din dragoste de stihuri,
Să urce scări de-argint, să spintece văzduhuri,
Ca să-nfioare lumi, cu plânset de vioară.
Eram atât de îngropată-n vise
Și-n drumul meu albastru printre zori,
Că nici n-am observat că-mi scrijelise