Cu gânduri încheiate sub fruntea înridată,
Privind cu ochii minţii spre vremuri viitoare,
Se căina pe sine, un prins în închisoare
Jertfit de o minciună, în veci învederată.
Înconjurat de spaime, gonit de îndoială,
Ferit de certitudini, doar plâng adăpostit
Lângă copacul firav ce azi a zămislit
Flori roşii sub apusul în care par beteală.
Pustiul meu din suflet a zămislit ciulini,
Câmpie nemiloasă a vieţii care-i dusă,
Acolo deznădejdea îşi urlă nesupusă
Blesteme de-ntinare şi-atingere de spini.
Cum cade din ceruri o ploaie amară
Aşa se strecoară sălbaticu-mi plâns
Şi-adapă izvorul ce apa-şi strecoară-n
Firide, prin munte, mai larg sau mai strâns.
Sunt cuib singurătăţii, tăcerii temnicer,
Doar rar pe faţa lumii mai scrijelesc vreun semn.
Peceţi aşează timpul, pe frunţi, sub undelemn,
Arvune vii aduse de-al morţii mesager.
Câţi dintre noi, în vreme, i-am pălmuit pe îngeri
Cu neputinţa noastră de-a le-nţelege rostul,
Cerşindu-le, în urmă, să fie adăpostul
Când soarta urgiseşte pe cei fără convingeri?
Când ţes amurguri punţi spre Carul mare,
Iar marea-nsângerată e de astru,
Din hăuri colorate în albastru,
Se torc spre ţărmuri crestele de sare.
Pe tronul larg al vremii domneşte suferinţa,
După orbirea obştii aleasă, legiuită,
S-a-nscăunat temeinic, de rău proteguită
Şi-a extirpat din suflet, supuşilor, credinţa.
Când nu cerşesc, nu-nseamnă că-s ferice,
Nici sărăciei nu vreau să mă-nchin.
Tânjesc mai mult tristeţea să-mi alin
Şi-mi oblojesc trăirile calice.
Neprihănind cireşii cu adieri zălude,
A cotropit livada zefirul de April,
Ningând din zorii zilei şi înălţimi de tril,
Zăpada rozalie pe ierburile crude.