Din crug sosite, reci custuri solare
Despică-al nopții pântec de-ntuneric,
Placenta grea de nori se pierde-n zare,-n
Crepusculul de-acum pictat feeric.
Atâta maiestate spre zenituri
Au florile de colț pe steiul glastră,
Mir pune Dumnezeu din infinituri,
Un fulg în zbor, o pasăre sihastră.
De câţi cocori are nevoie zarea
Să deseneze, pentru ei, înaltul?
De cât abis are nevoie marea
Să smulgă, dintr-un glob de foc, cobaltul?
Neînceput colostru'ngână cerbii,
La zbateri de şuvoi care pătrunde,
Din miezul pietrei sub tăcerea ierbii,
Izvorul nou de viaţă prins în unde.
Nici glas, nici chip, nici umbră, nici parfum!
Lumină doar, un fel de auroră
Țânjind să-și afle,-n întuneric, drum,
Se mlădia pe timp, necursă oră.
Acolo, sub frunze şi sunetul stins,
Sub cerga de galben se-ntâmplă o moarte,
Un biet menestrel de înalturi e nins
Spre lumea tăcerii lumina să-l poarte.
Întristătoare nouă voluptate,
Să frângi un adevăr din nătângie.
Apoi, neavenită lăcomie,
Să faci din gândul tâmp normalitate.
A fost din tot să se aleagă ura?
Nu-i vinovată nici o ursitoare
Că sclavi ai unei stări înrobitoare
Am devenit. Ne merităm tortura!
Plângeți amanți! Zorii sfârșesc banchetul.
Niciunul dintre voi nu va fi mire!
Mult după cuvenita cumpănire,
Mireasa nouă va zvârli buchetul,
Aş vrea ca peste tot să ningă,
Atunci când este rânduit.
Atât de mult, încât să-nvingă
Albul, covorul ruginit.