Întristătoare nouă voluptate,
Să frângi un adevăr din nătângie.
Apoi, neavenită lăcomie,
Să faci din gândul tâmp normalitate.
A fost din tot să se aleagă ura?
Nu-i vinovată nici o ursitoare
Că sclavi ai unei stări înrobitoare
Am devenit. Ne merităm tortura!
Plângeți amanți! Zorii sfârșesc banchetul.
Niciunul dintre voi nu va fi mire!
Mult după cuvenita cumpănire,
Mireasa nouă va zvârli buchetul,
Aş vrea ca peste tot să ningă,
Atunci când este rânduit.
Atât de mult, încât să-nvingă
Albul, covorul ruginit.
Azi am vorbit cu pomul iernii, sfânt,
Stătea acolo, cuibărit în mine.
Am aţipit dar gânduri caudine
Şi procustiene măsurau ce sunt.
La miezul nopţii-mpărăteşti
Se sting colinde din Ajun,
Apoi luminile cereşti
Şi-ncepe ziua de Crăciun.
Mă uit cum ninge-n vălătuci
De fulgi amestecaţi de vânturi.
În casă-i cald, trosnesc butuci
Şi-n aer se propagă cânturi.
Se-aude-n uliţi Ler-colind,
pe sub fereşti unde se-aprind
lumini de gazdă bucuroasă
că-i intră oaspeţi dragi în casă.
Te-ai rătăcit în bine? E teama împlinirii
Când vrerea îți întrece visarea și abundă
Grea bucuria. Teama nu știe s-o ascundă,
Impune-i să devină oglindă a iubirii!
Ce aș numi iubire fără aievea-ți trupul?
Să uit de reliefuri? Să uit de brațe calde?
Să îmi lipsesc privirea de ochii tăi, smaralde
Să fiu flămând de mierea care îmi umple chiupul?