Încotro?,
Cădem atât de departe,
de noi înșine?
Transpiră Cerul,
de-atâtea Lacrimi,
ale Ploilor de Cuvinte,
ce plâng,
Străzi de Simțăminte,
legate în buchete de Amintiri,
zac pe tarabele ruginite,
ale Gândurilor noastre,
Vise amare,
ruginite și reci,
ne leagă pașii Speranțelor,
de gratiile unui Timp al Nimănui,
Ne spargem,
Iubire,
in cioburi tăioase de Amintiri,
pe care calcă Pașii Viitorului,
Inimi de Flăcări,
ard cerul Cuvintelor,
de pe fața Lacrimii unor Înțelesuri,
care ni se preling,
Atunci când ceața,
Sufletului Durerii,
se risipește,
pe frunțile reci,
Sunt atât de obosit,
încât te rog,
lasă-mi tâmplele Cuvintelor,
să se odihnească,
Am alunecat,
pe gheața ochilor tăi,
lovindu-mă,
de tâmpla Zilei fără adăpost,
Mă doare,
Cerul,
la pieptul căruia,
ard cu foc de lacrimi,