O durere ciudată sapă cu-o daltă
în bietul meu corp.
Rupe din carne,
îmi mușcă din viață,
Lăsați-mă să plâng când asfințitul fuge
Prin ramuri încărcate de doruri ce ucid
Iar frunzele iubirii încep să se usuce
Și cad pe lutul rece. E noapte și mi-e frig!
Nu știm să zâmbim, nu știm să trăim,
ca bobul de rouă ne scurgem încet,
pe frunza zburlită, pe firul de iarbă,
pe trupul cel verde pocnind a lumină...
Pe sfânta dimineață, pe cerul necuprins,
Pe lacrima ascunsă în floarea de cais,
Pe vântul ce răsfiră parfumul fin de tei,
Lăsaţi poetul să viseze,
Să prindă-n palma lui de nea,
Ca-n vers de dor să cuvânteze,
Scântei culese dintr-o stea.
În noaptea înstelată,
într-un oraş pustiu
ce-şi doarme somnul veşnic
sub candelabrul lunii,
matca lui Florar-
petale ce strălucesc
prin verde aprins
ziua mă rugam cerului,
florilor, apelor, păsărilor,
ca tu să-mi fii.
În vremurile de-altădată
Desţeleneai câmpia bolţii
Cu târnăcopul ca să poată
Lumina să-şi înfigă colţii.
Din gânduri întregită, imaginea precară
Parcă-i amestecată din pulbere şi ceară,
Dar în privirea tandră din ochii dragei tale
Se-ascund luciri blajine de stele arzătoare.