În trupul meu a viscolit iubirea
Perenele iluzii dintr-un vis,
Un martor mut îmi este azi privirea
C-am cunoscut infern și paradis.
E-n seara-aceasta o magie...
Un clopoțel ascult sunând,
Se naște-acum o poezie
Din tot ce am ascuns în gând.
lui Ovidiu Băjan
Ce tristă mă privește o fată oarecare,
Amar, în colțul gurii, se stinge un surâs,
Treceam pe drum, treceai pe lângă mine,
Nu te-am privit, nici tu nu m-ai privit,
Cu pași grăbiți striveam câte-o iubire
Și ne pierdeam pe drumul nesfârșit.
O frunză-n vânt cântă poeții,
Un tremur stins, căderi, suspin;
În fața vieții și a morții
Să fii un om e doar un chin.
Cât timp în mine versul prinde viață
E semn că încă nu-s înfrânt
Iar pentru mine Moartea-i o paiață
Ce-și sapă singură mormânt.
Mai știi tu vara-aceea în care ne iubeam
Și ceru-și presărase azurul în priviri?
Ne mângâia tăcerea și orice gând aveam
Plutea ca o petală în zbor de heruvimi.
Te-au sfârtecat pe tine, o, dulce alinare,
Tu, raza de lumină ascunsă-n răsărit,
Mi-e gândul o revoltă ce strigă: Răzbunare!
Cuvântul îmi e spadă-n războiul ce-am pornit.
Ah, cum mă strânge-n brațe viața
Și nu-mi dă voie să visez,
Ce sumbră-mi pare dimineața
Prin care-ncet mă furișez.
Mi-e sufletul o rană, tristețea, o povară
Ce-și plânge neputința ascunsă în cuvânt,
Se zbat în mine gânduri menite să mă doară,
Mă pierd în labirintul dintre a fi și sunt.