Îmi era urât de moarte pe a chinului cărare,
Când, iubito, deodată, te-am zărit în depărtare.
Alergam ca însetatul la un murmur de izvoare,
Să-mi lipesc de ele buza pe arşiţa cea mai mare.
Nu văd alta mai frumoasă, de privesc încolo-ncoace.
Eşti ca luna ce răsare printre stelele sărace.
De An nou, de când e lumea, o urare doar se face;
Merg alături de iubită: azi, uraţi-mi cât vă place.
Iată că-mi plac în sfârșit acești munți
cu această lumină,
cu piele încrețită ca pântecul elefantului
când ochii i sestrâmtează de mulțimea anilor.
Era ziua cu nori. Nimeni nu mai decidea.
Sufla un vânt slab. „Nu e gregos e siroco”,
izbuti un glas.
Câțiva palizi chiparoși pe o pantă
Dolphins bannere și sunet de tunuri.
Marea odată atât de amară pentru sufletul tău
a purtat navele cu multe culori și strălucitoare
se legăna, se rostogoli și îi arunca, toate albastru cu aripi albe,
Trei roci, câteva pini arși, o capelă singuratică
și mai sus
același peisaj repetat începe din nou:
trei pietre în formă de poartă de acces, ruginite,
Portul este vechi, nu mai pot aștepta
pentru prietenul care a părăsit insula cu pini
pentru prietenul care a părăsit insula cu plantații
pentru prietenul care a plecat spre mare.
Cu primăvara din nou
a îmbrăcat culori vii
și umblând ușor
cu primăvara din nou,
Stai, trecătorule, în fața lacului liniștit;
marea ondulată și torturatele corăbii,
drumurile ce-nfășurau munți și iveau stele
toate sfârșesc aici, la țăcuta suprafață.
Dacă eu când soția mea doarme
și copilul și Kathleen
dorm
iar soarele este un disc alb-flacără