Am încredere în Dumnezeu, ca forţă divină, El mă călăuzeşte în tot ceea ce fac!
Un om care-a trecut prin viață
Cu greutăți, ce-i sunt pe față
Trecute cu brazde de lacrimi,
Și-a petrecut sufletu-n patimi.
Liniştea a coborât ca o ceață deasă într-o seară de toamnă
Şi felinarele aleilor umede din parcul tăcut, conştiința îndeamnă
La demnitate, precum frunzele desprinse din copacii resemnați;
Ele simt nemurirea şi salută în cor paşii-n ecou măsurați!
În fiecare toamnă o iei de la-nceput,
Tu poţi întotdeauna ce altul n-a putut:
Să creşti cu-a ta iubire şi harul ce îl ai
Vlăstarul ca să-l umpli cu flori în luna mai...
Hai cu mine
Să-ţi arăt patul
Unde-mi dau târcoale
Visele ţesute în pânză de frică!
La uşa sufletului meu
E clopoţelul ce mereu
M-anunţă când vine furtuna
Ca să închid în vise, luna.
Dragul meu pierdut în vise…
Cu ferestrele deschise
Spre un cer plin de văpaia
Lunii care ţine ploaia
Intersecţie de drumuri a vreo câteva destine…
Am stat ore împreună şi ne-am zis că ne e bine,
Dar cu ochii ce-s în mine, prinşi de suflet, văd în inimi…
Şi m-am întristat şi-am plâns, am simţit în ele patimi.
În lumea mea, de gânduri mărginită,
Vorbesc o limbă ce nu e vorbită
De cei mai mulţi din lumea asta largă
Care după himere o viaţă aleargă.
O castană mititică
A căzut , cu multă frică,
La piciorul unei bănci,
În covorul plin cu lănci.
Ce simţi când vezi un răsărit de soare?
Simţi că ţi-e sufletul la fel de mare
Ca astrul ce va lumina pământul
Iar gândul tău va lumina cuvântul?