Chipul i se contura portocaiu
în dorința de a i se alinia planetele în jurul mersului pe pojghița fină a privirii.
Râsul devenise calea de ieșire din căderea în amintire.
Pentru că imaginația recrea universul în care ar fi pășit, musafir al casei de ceară,
Din odaia de demult, au rămas imagini sute,
se succed ca-n filmul mut, glasul vremii să-l asculte.
Văd fotoliul verde, cartea, magie în întrupare,
Care proiectează lumea în fuioare de culoare.
Îți ascult cuvântul.
Pică direct pe sufletul meu ca o picătură de rouă care străpunge pielea,
intră în sânge și are semințe
care cresc în fiecare privire, în amintire,
Dintr-o frunză ruginie ce gonește pe cărare,
somnambulă întrupare, îndreptându-se-n-curtare
spre grădina-nmiresmată, pe coline vălurite, ca un vis, urnit deodată,
crește timpu-n infinit, albăstrit de cer, tivit,
Am luat dulcețuri, mângâieri, frumoasă doamnă,
ca pe-o gutuie aurie ce mi-e dată-n dar
și am păstrat din zilele-n balans de toamnă,
blând, ruginiul chihlimbar al vinului, celest stegar,
Eu n-am vânat cupole pentru stele,
Să fiu în nemurirea din neantul efemer,
Am scris și scriu din dorurile mele,
Cireașă amară, scară-ntre pământ și cer,
După atâtea pagini scrise de privirile pestrițe
cuibărite-n vis, golan, nu dau nici macar un ban
pe strai lucitor, de zeu,
dacă nu-i din Dumnezeu.
Duhul Sfânt
Cu privirea prinsă-n vară ca vioara de arcuș,
Pășesc peste vremi de ceară când se-nflăcărează uși
Pentru întâlniri cu îngeri ce veghează pas cu pas
Esența
A fost un timp de neoprit
când ochii-n luciu s-au oprit,
fixând prin toate marea
Fereastră spre cer
Ca un copil, privește cerul albastru.
E senin și e cald, lumina coboară pe trup.
Vede doar prin partea de sus duminica, astru,