Din ce zăpadă să-mi fi clădit inima,
să nu se mai topească,
pe strada sufletului,
florilor de gheaţă răsărite,
Nu pot să cred în pensula,
cu care Dumnezeu ne-a zugrăvit lumea,
denumind-o Iluzia Vieţii.
Buruieni de imagini ne năpădesc gândurile,
care ne urzică menirea,
spre a o îndrepta mai repede,
către moartea din abatorul vieţii.
Colţii de foc ai Adevărului,
sfâşie carnea putrezită a clipelor,
în cimitirele blestemate să suporte moartea,
uitării de tot şi de toate.
E atât de multă linişte,
pe aripile îngerilor mei,
sculptaţi în marmora altei existenţe,
unde nu există nici durere şi nici suspin,
Ferestre oarbe de Vise,
ne așteaptă Pașii Gândurilor,
prin gările părăsite de Amintiri,
ce ne-au lăsat în urmă,
Urme descântate cu Virgule,
de Sentimente,
tot mai adânci și întunecate,
ce se înfășoară,
Petale cu Simțăminte de flăcări,
aprinse de Inimile de Foc,
ale florilor unor Cuvinte,
ce-aș vrea să ți le dăruiesc,
Priviri mototolite,
zac prin coșurile de gunoi,
ale Timpului,
care le-a aruncat,
Palme de nori,
plesnesc seninul Cerului,
unui Adevăr,
la care ne-am închinat,