De n-ai fi decât tu sub cerul lumii,
De n-ai fi decât tu, cea fără pată,
Și nici un clopot n-ar voi să bată
Și nici un fiu să-și plângă mila mumii,
Aproape ai ajuns otrava mea,
cu care m-am obișnuit treptat,
și aș înnebuni, de nu te-aș bea,
așa cum ești și m-ai intoxicat.
Fără niciun efort ochii eu îi deschid,
O puternică stea mă tot trage de pleoape
Și în cerul de sus e un foc suferind,
Și un foc suferind se ridică din ape.
Să fiu cu tine într-un sat de munte,
să ningă mult ca pentru-a ne-ngropa,
să mă-ncălzesc lângă mirarea ta
că lumea-i un izvor de amănunte.
Era târziu și eram singuri,
Ca pomii desfrunziți și goi,
Doar ploaia murmura în picuri,
Plângând uitările din noi.
Poate-am adormit
Şi-am visat ceva,
Vis nedesluşit
Că nu eşti a mea.
Iluzii. Șoapte. Fire mici de iarbă.
Nimic adevărat. Numai atît.
Un ultim substantiv nedoborît.
Gramatică. Umanitate oarbă.
Aștepți un semn, dar nu-l vei mai primi,
Nu-mi mai găsesc nici ultimele semne,
Afară, dacă nu mă-nșel, e zi,
Să nu mai pui în foc cărbuni și lemne.
Dar ia aminte, marea mea iubire,
că ninge-atâta de rudimentar,
c-ai să te-nzăpezești la mânăstire
și n-o să ai soluții de ieșire
Sunt munți între mine și tine,
Și ceață și tulbure câmp,
Plantații de cumpeni absurde
Și dansuri greoaie de plumb.