Peste câte o catedrală ochii îţi alunecă, o învăluie toată şi apoi se ridică spre cer. La o bisericuţă pictată, în schimb, privirea ţi se opreşte pe un detaliu, fie că e peştele ce duce la Judecata de Apoi bucata de om ce sfâşiase, fie că sunt pătimirile Sfântului Nichita. Apoi privirea îţi fuge de pe pictura exterioară spre iarba din jurul bisericii, spre câţiva arbori, şi se opreşte acolo. Unde ne e cerul? Unde ne e îndrăznirea? Transcendentul a coborât aci, cum spunea poetul; ne e greu să mai săltăm cerul la loc, în tării şi atunci îl lăsăm aşa, prăbuşit în amestecul nostru de necredinţă şi credinţă. Dar cioburi de cer mai sunt printre noi şi cu ele ne gândim că am putea da câte un răspuns lumii. Voi, dragii mei, visaţi pentru noi libertate, măreţie şi îndrăznire, ca în lumile unde cerul e sus. Noi căutăm ceva care ni se pare mai adânc decât libertatea. Am numit-o necesitate. O putem numi ciobul de cer din noi. Îi mai putem spune intrarea noastră în rost, de sine rostirea. Ce drept la afirmare au inşii? Ce drept au popoarele, ne-am întrebat striviţi sub nedreptate? Şi văzându-ne puţinătatea şi goliciunea ca Adam şi Eva după păcat, pentru noi după păcatul celor douăzeci de ani de neatârnare, ne-am spus: Poate că nu avem nici un drept, poate că suntem o păşune a istoriei. Dar, îţi aminteşti prietenă dragă ce ne povestea cineva la Suceviţa? Fugiseră maicile în timpul restriştei şi când s-au întors au găsit pe altar o însemnare pe care stătea scris: „Căpitanul unităţii ce a ocupat lăcaşul şi l-a lăsat neatins vă cere să vă rugaţi pentru dânsul”. Mă gândesc că de aci am putea începe, aci ne-am putea găsi învestirea într-o lume în care toate s-au făcut şi noi venim prea târziu la ospăţ. Am putea să ne rugăm pentru cei ce ne biruie din toate părţile şi în toate felurile, şi să ne rugăm nu numai cu inima, ca măicuţele ce pomenesc la fiecare slujbă pe ofiţerul comandant vrăjmaş, dar şi cu gândul, cu înţelesurile noastre mai liniştite, cu punerea noastră mai cumpătată în rost a lucrurilor. Am putea să ne rugăm pentru cei ce ne dau maşini de calculat, pentru cei ce ne învaţă să facem unităţi industriale care să funcţioneze mai bine, pentru lumea care aduce toate noutăţile şi toate poluările, pentru cei ce au spus: „Dumnezeu a murit”.
Fie-ţi milă Doamne de cei ce te-au ucis! Te-am ucis şi noi dar mai blând, mai legănat, cum se zice pe aci. Am păstrat cioburi din Tine şi cu ele poate vom izbuti să venim în ajutorul celor care ne biruie. Aşa am putea zice. De la noi, niciodată n-a ţâşnit vreo rachetă spre cer, căci la noi cerul este foarte aproape. Totuşi avem şi noi minţi agere de oameni care să prindă toate măiestriile şi să citească toate cărţile sau uneori să sporească volumul cunoştinţelor şi aparatura tehnico-ştiinţifică a civilizaţiei moderne, păstrând poate un rest uman, ieşind din fluxul informaţional, şi aşezându-se pe malul apei ca părinţii lor spre a vedea încotro duc toate acestea, unde sunt locurile bune de descălecare sau întru ce sunt toate? Întru ce, de vreme ce alţii nu au prepoziţia întru.
Când ți-am povestit azi-dimineață partea a doua din Faust
tot mai credeam că pot da socoteală de timpul nostru istoric
și că-i pot spune, ca în cartea lui Iov,
„Acesta ești, aci să se oprească mândria valurilor tale.”
pentru Radu Sighireanu
Mi-e trupul şarpe rupt în două
Prietenia este un suflet în două trupuri
(Aristotel)
Nu era nuntă, nu era alai,
vălul miresei era cît valurile mării;
într-o mare de mătase poţi pierde orice,
numai sufletul, nu,
Am tot căutat ani în şir levănţica şi busuiocul,
trifoiul cel mic şi pufos ca o piele de vulpe argintie,
dar locul n-a fost niciodată potrivit,
levănţica înflorea în alte grădini,
Am venit şi eu să vă văd,
tare puţini aţi mai rămas,
unde s-au dus cu toţii,
Nu e confortabil să stai într-un pat în care n-ai
vrea să dormi,
mai curînd îl arunci pe fereastră şi te uiţi cum,
în cădere,
Peste faţa mesei la care cu toţii aşteptăm,
mai întîi au aşezat o mască,
masca zînei bune
pe care cu toţii am sărutat-o
Sandu n-a mai ajuns bătrîn ca acei oameni
care ştiu că expresul din Budila a devenit inter-regio,
a rămas copil înţelept într-o gară terminus
din care toţi pleacă, nimeni nu se mai întoarce,