ruptă e tăcerea în fâșii sordide,
tresare spasmodic candelabrul nopții,
în plămânii lumii geamătul se frânge,
vestitor al morții, horcăit demonic.
Eu știu că nu sunt doar femeia
care se pleacă-n fața vieții,
port în adâncul meu scânteia
spre care tind mereu poeții.
Plecam neobservat din mohorâta casă
pe culmile-nsorite din visul nepermis
și nu știam că visul, hienă mânioasă,
o să mă-mpartă-n două, între real și vis.
Într-un periplu zbuciumat
prin existența relativă,
doar amintiri am adunat
cu iz de dragoste fictivă.
Dincolo de spațiu , dincolo de timp,
Fulgerați de patimi, zeii din Olimp
Cu priviri piezișe, chip sacerdotal,
Au mințit amarnic omul-animal.
Ți-aș spune despre cântecul dimineții,
despre revărsarea culorilor ce invadează răsăritul,
despre zâmbetul înflorit pe buze,
despre vulcanul domolit
Luna-și varsă focul tandru prin umila mea odaie,
Luminează din oglindă presărând stropi de văpaie,
Își strecoară lin argintul noaptea-n fâlfâiri de clipă
Şi iar mă nasc pentru a fi
Speranţa visului din noi
Şi rup cu dinţii dintr-o zi
S-arunc durerea la gunoi.
Salvează-mă de dorul
ce noaptea mă sfâşie
când tu nu eşti aproape
şi-ngrop în gândul rece
E gândul încleștat de mintea-ntortocheată
Săpând în mod sinistru noi brazde în tăcere,
Circumvoluțiuni ca matca desecată-
Prostia le trasează după "divina" vrere.