Ninge. Fulgii de zăpadă
Stele de cleştar aduc.
Ninge. Gândurile mele
Spre odată iar se duc.
De n-ai fi fost, femeie, bărbaţii toţi din lut
Erau de la geneza lumii noastre până azi,
Toţi oale şi ulcele şi gropi s-ar fi făcut
De-atâta-nsingurare, dorinţă şi necaz.
De astăzi ridicaţi din bernă tricolorul
Albastru, galben, roşu, ca un legământ
Etern şi sfânt cu-naintaşii noştri,
Că ducem mai departe românescul simţământ.
Să ardă focul, noi să ne iubim,
Departe, exilaţi în fericire.
De parcă n-am fi încăput în agitaţia de azi
Şi ne-am fi rătăcit, rebeli, într-o iubire.
S-au ofilit prin curte merii
Bătrâni, prinşi din livezile domneşti,
Iar roata vremii a pus lacăt
Pe uşa casei părinteşti.
Încă te caut uneori
Cu ochii sufletului, tulburi.
Uit că te-ai stins în infinit,
Că nu mai eşti decât prin gânduri.
Bătrână moară de sub deal,
Un sat hrăneai odată.
Azi roata nu ţi-o mai învârt
Şuvoaiele de apă.
Printre atâtea milioane de păpuşi,
din sutele de mii de magazine
tot răscoleşti,
sperând că vei găsi
Se întreba cândva poetul,
Scrutând departe în amurg:
-Cum să revărs aceste patimi
Ce-n nopţi ca râurile-mi curg?
Era ultima noastră duminică împreună.
Timpul se prelingea prin noi,
mut.
Nu avea,