Instruit în ale iubirii
prin zece mii de cărți,
învățat prin transmiterea
puțin schimbătoarelor gesturi
Castelul fermecat al norilor în care plutim…
Cine ştie, dacă n-am trecut deja prin multe ceruri
cu ochii strălucind?
Noi, cei exilaţi în timp
În pomi nu mai pot vedea niciun pom.
Crengile sunt fără frunzele pe care le ţin în vânt.
Fructele sunt dulci, dar fără dragoste.
Nici măcar nu satură.
Pălăria ta se ridică încet, salută, pluteşte în vânt,
capul tău descoperit s-a îmbrăcat în nori,
inima ta are treabă aiurea,
gura ta cunoaşte limbi noi,
Dacă afacerea aceea, în numele onoarei
încărunțitelor și orbitelor popoare,
va izbutii din nou, vei fi
un lacheu și un slujitor
Tăcut înverzește teiul în vară timpurie,
împinsă departe, afară din orașe, licărește
mat luna de ziuă. Deja e amiază,
deja în fântână raza se zbate
Războiul nu mai e declarat,
ci dus mai departe. Senzaționalul
a devenit banal. Eroul
rămâne departe de lupte. Ajuns
Nu suport sclavia.
Eu sunt mereu eu.
Dacă vreodată ceva vrea să mă îngenuncheze,
Mai bine rup.
O singură oră liberă să fiu!
Liberă și departe!
Cum cântecele nopții răsună în sfere.
Nici un copac să vad în copaci nu mai pot.
Nici crengile nu mai au frunze care să le țintuiască în bătaie de vânt.
Fructele sunt dulci, dar fără dragoste.