În aste încăperi întunecate, unde
zilele mă apasă, rătăcesc de colo-colo
căutând ferestrele. – De s-ar deschide
una, ar fi o mângâiere. –
Voci ideale și-ndrăgite
ale celor care-au murit sau ale celor
care pierduți sunt pentru noi, ca niște morți.
Asemeni unor trupuri moarte ce încă n-au îmbătrânit
și ferecate-au fost, cu lacrimi, într-un mausoleu strălucitor,
la cap cu trandafiri – ofrandă, iar la picioare, iasomie –
asemenea acestor trupuri îmi par dorințele ce trec
„Nu ca un rege, ci ca un actor, hlamida și-a schimbat-o cu o mantie neagră de tragedie și s-a făcut nevăzut.” (Plutarh, [Viața lui Demetrios, LXIII]
Când părăsitu-l-au macedonenii,
O zi monotonă-i urmată de-o zi monotonă,
la fel. Și faptele-aceleași
se-ntâmplă mereu și mereu –
aceleași clipe vin și dispar.
Necunoscut – străin în Antiohia – edesianul
scrie de zor. Și, în cele din urmă, iată-l
la ultimul vers ajuns. Cu totul a compus
În bănuieli și temeri de tot felul,
cu mintea tulburată și ochii rătăciți,
ne frământăm și plănuim spre a găsi o cale
să ocolim pericolul năprasnic
Eu sunt Lagidul, rege. Stăpânul absolut
(prin forță și avere) al desfătării.
Macedonean sau barbar, nu-i altul
egal să-mi fie sau măcar pe-a aproape. Ridicol e
Revino și cuprinde-mă adesea
senzație iubită, revino, mă cuprinde,
când amintiri carnale în mine se trezesc
și o veche dorință iară-mi zvâcnește-n sânge;
Îmi place în biserică – cu steagurile ei,
argintul sfintelor potire, sfeșnice,
lumânări, amvon, icoane.