Imbătranirea trupului și-a feței
e rana unui nemilos cuțit.
Dar nu vreau să mă-npac cu soarta asta.
Mă-ndrept spre tine. Artă-Poeziei,
Ah, ce contează că mi s-a rupt o roată
la car și c-am pierdut acea cursă stupidă!
Oricum cu vinuri scumpe și parfumate roze
îmi voi petrece noaptea. A mea e Antiohia!
Și-au împlinit plăcerea interzisă.
S-au ridicat din pat
și, făr-o vorbă, se-mbracă-n grabă.
Ies separat din casă, pe furiș,
În prolegomenele-Alexiadei sale
Anna Comnena-și plânge văduvia.
Sufletu-i zdrobit. Și „ochii îi
„.... Văzând ce nepăsare-i
la noi, față de zei...” – spunea el, pe-un ton grav.
E nepăsare. Dar ce speră, mă rog?
Putea să reorganizeze cultul, dacă voia,
La moartea lui Antiohos, preaînvățatul rege al Commagenei,
ce-și petrecuse viața în calm și sobrietate,
sora sa-ndurerata, după înmormântare, un epitaf cerut-a.
Sofistul Kallistratos din Efes – care-n micul
Valurile în adânc un marinar au înghițit –
Mama lui, neștiutoare biată, îngenunche și aprinde
la icoana Preasfințitei o enormă lumânare,
Suflete de bătrâni își au sălașul
în trupuri vechi și obosite.
Cât sunt de triste, bietele de ele,
ce plictisite de amară viața ce-o duc,
Sunt oameni în viața cărora vine o zi
când marele DA ori marele NU ei trebuie să spună.
Vorbește-ndată cel care în suflet
pe DA îl are pregătit; rostindu-l
Lucrarea zeilor o întrerupem noi,
noi – ființe efemere, nepricepute și grăbite.
La Eleusis și la Phitia în palate,
de flăcări uriașe și fum înconjurate