Mi-ai rămas dator cu o dragoste.
Te sărutasem pe spatele zilelor
cu nopțile albe,
te sărutasem pe fața umbrelor
« Iulia Dragomir »
Întristătoare nouă voluptate,
Să frângi un adevăr din nătângie.
Apoi, neavenită lăcomie,
Să faci din gândul tâmp normalitate.
« Ovidiu Oana-pârâu »
A fost din tot să se aleagă ura?
Nu-i vinovată nici o ursitoare
Că sclavi ai unei stări înrobitoare
Am devenit. Ne merităm tortura!
« Ovidiu Oana-pârâu »
Mă ții în brațe
și ești atât de departe
nu te simt
nu te pot atinge
« gabrielaa »
E un cadou de la părinți binevenit,
înspre lumina vieții să-ți deschidă poarta.
Contempli adesea-n drumul tău, vădit,
cum zi de zi te însoțește soarta...
« Dan Eugen Munteanu »
Din partea ta mă doare și floarea aruncată
Sau vorba nerostită – gândită-n supărare
Și frunza mă rănește de o arunci mai tare
Când mai aștept să-mi dărui iubirea netrucată.
« Gabriela Botici »
Te-am închis într-o bulă ca să nu
te mai pot atinge.
Am pus înăuntrul ei tot ce am avut
la îndemână.
« belladonna »
Nu mă deprind deloc
cu proiecția imaginii mele
în strania hologramă a iscodirii.
« Manuela Munteanu »
Cu-aceeași grație va curge Clipa
Și prin furtuni, și prin lumină roz,
Cu-același vânt, prin iarbă sau moloz,
Își va doini cu frenezie pripa.
« Manuela Munteanu »
Ieșirea din matrice
Și dacă pot (căci nu prea pot, prea multe grele am tot strâns), aș încerca să sar de plâns, că-i prea grea crucea de-o port. El a putut. Dar El, e El. Eu în schimb doar par a fi, dar nu-s decât actorul efemer cercând, rugându-se la cer, să joace rolul lui Iisus purtând încălțări de fier. Uneori, simt că-i ceva, ceva în mine, înc-o viață, mă cercetez; da-s tot așa, aceeași umbră prinsă-n ceață. Și-atunci, oftez: of, tare greu mai iese ființa din matrice, unde zeci și zeci de eu încearcă să se ridice, să pară arc de curcubeu. Dar un mister tot am pătruns în cazna ieșirii din mine: nu tot ce-mi place-i de valoare, nu tot ce vreau este și bine, iar ce primesc mi se cuvine căci sunt aici pentru răbdare și durerea-i pentru plâns. Atuncea rabd și fac ce pot, ăsta mi-e rolul, așa-l joc, primesc lumină, pierd din foc, apoi rabd și asta-i tot.
« Nicu Hăloiu »