Menirea
...
Nu mi-a rămas decât gândirea
ca dovadă că sunt viu
« Nicu Hăloiu »
Mergi pe calea ta
N-arunca ancore în lumea ce-o străbați și nu-ți fixa destinul pe-asemenea coclauri, desișu-acestei lumi este pentru balauri, nu lua-n seamă lumea cu ciucuri colorați. Te-or prinde marțafoii în era digitală, altă capcană pusă a te opri pe loc, dar nu va ține mult epoca lor goală clădită pe nimicuri cu iz de iarmaroc.
Sfârșitul e aproape, lumea-i către final, vreme nu mai are, zadarnic se mai zbate, omul acestei lumi e-aproape animal și-n marșul ei fatidic, lumea-i către moarte.
Nu lua-n seamă lumea și-a ei nimicnicie, ea nu e pentru tine, tu nu ești pentru ea, zadarnic te-a prins lumea încă din pruncie, tu vei ieși din lume să mergi pe calea ta. Te-ai născut să fii, nu ești făcut să pari, iar ce te înconjoară ești tu, dar în alt fel și-acum ești veșnicia în planul efemer, căci efemer și veșnic nu poți să le separi. Or tu cu lumea asta nu ai nimic comun decât structura ta ce-alcătuiește lumea, deși atunci când pleci, în urma ta rămân poveștile cu-acela ce și-a atins culmea. E lumea lor nu vezi? Deși parte din tine, e partea ta pe care acum o părăsești, dar iarăși vei veni din zările divine pentru altă poveste pe care s-o trăiești. Și-un alt suflet veni-va și se va întrupa și-ți va trăi povestea de parc-ar fi a lui, căci ce trăiești acum nu e povestea ta, ci-a tuturor ca tine, dar pare-a nimănui. De-aceea-ți spun: ia crucea și du-te mai departe, crucea este calea prin care ți-atingi culmea, nu-ți fă din cruce scut, ci o du în spate, rabdă ce ți-a fost dat și birui-vei lumea.
« Nicu Hăloiu »
În coaja iluziei eterne
din nimic crește speranța
că poate sfârșitul nu-i sfârșit
că mai e un zbor nefrânt
« gabrielaa »
E un zbor în adânc,
înspre păsări în vreme,
e un drum plin de tâlc
ca-ntr-un șah cu poeme.
« Iulia Dragomir »
Întotdeauna cum a fost mereu
...
În România va fi vreodată bine?
Căci acum chiar pare blestemată
« Nicu Hăloiu »
Promisiune
...
Mai vin rinoceri la cerșit,
Plictisiți de pustia Sahară,
« Nicu Hăloiu »
Iarna de afară a murit în mine,
moartea ei subită naște trandafiri,
a crescut sălbatic un lăstar din rime,
îmi aștern iubirea-n litere subțiri.
« M Horlaci »
Sisifică
Întrebările sunt scări. Câte-ntrebări, atâtea scări. Răspuns în plus, o treaptă-n sus. Ce-i viața oare? Doar câmp cu flori? Nu-i o-ntrebare care mai doare de multe ori?
Atâtea dileme s-ascund în sisteme, câte cărări, atâtea-ntrebări.
În zare-i senin și văd catarge făcute din doage de butoaie cu vin. Și-atunci întrebările adânci precum mările, le pun marinari duhnind a Cotnari, între ruliu și tangaj, demisec rubiniu, ce îi lasă-n sevraj de nu mai pot bea pe o vreme rea și nu pot în pcioare să răspundă la vreo întrebare ceva mai profundă, căci de bunăseamă nu este a bună de nu mai știu cum îi cheamă cu buletinul în mână. Iar câte-ntrebări, tot atâtea scări, pe corabie, din sfori. Apoi, la un semn, adastă la mal, să găsească lemn, lemn de stejar și pe-o vreme de ploaie fără pic de senin să facă butoaie doar pentru vin, iar după ce se golesc, le desfac în doage pentru catarge cu miros divin și se duc peste mări să-și pună-ntrebări, urcând pe catarge din doage pe scări făcute din sfori să vadă în zare țărm de-acostare. O, țara mea dragă, atâtea catarge făcute din doage, și-atâția cârmaci fără doagă! Cine ce să mai înțeleagă c-o ia razna lumea-ntreagă, s-au stins valorile perene, nu se mai nasc înțelepți, nu se mai nasc ca Diogene, e plină lumea de inepți ce nu-și mai pun întrebări, din doage nu se fac catarge, ci se tot înalță scări pe care urcă cu pietroaie-n cârcă, cei fără doagă, țara mea dragă. Și te lovești de un recif, și apoi din nou, precum Sisif.
« Nicu Hăloiu »
Necesitatea
Nu mai știi ce să crezi despre lumea de azi? Vezi căderi de zăpezi peste pâlcuri de brazi? Dar n-auzi cumva și un acord de vioară, dintr-un foșnet de nori și-o rătăcire a vântului, pală? Nu te-ngrijiora de lume, te-ngrijorezi în zadar, căci lumea va primi doar ce-i e necesar și întotdeauna va fi bine, fiind așa cum se cuvine, căci de privești cu stăruință, totul este-o consecință a celor ce s-au făcut pe drumul gata străbătut, iar dacă unele dor, vin de sus, din viitor, reprezentând de fapt segmentul ce va conjunctura prezentul. Necesitatea fiind vie, tot-i cum trebuie să fie.
« Nicu Hăloiu »
Rămân părinții singuri când noi plecăm de acasă
Și nimeni nu mai vine să le mai treacă pragul,
Cu cine stă de vorbă mămica ta frumoasă
Când bătrânețea îi pune în suflet doar oftatul?!
« Claudiu Vaduva »