"Mais où sont les neiges d'antan!"
se întreba Villon,
și cum nu i-a răspuns nimeni
a plecat într-o zi
O umbră pe ziduri ascultă tumultul,
ah, bate în piatră un cord neștiut,
ciulește urechea: se crapă mormântul,
cuvinte șoptite se-aud din trecut.
E iunie la antipozi,
în noi e iarnă de-astă vară,
s-au rătăcit cocorii toți
în emisfera ta polară.
Aceste lacrimi au ucis hârtia,
un porumbel se zbate pe pământ,
dezastrul dintre noi e doar mânia
ce ghearele-și ascute prin cuvânt.
în noaptea care a trecut
a plâns clopotul
păsările negre s-au trezit din somn
oamenii au tresărit
Aș vrea să-l schimb pe Kafka cu însuși Prometeu,
de stâncă țintuit cu lanțuri de păcate
să-mpartă el dreptatea acestor măști uscate
ce-au pus pe-aceeași treaptă pe om cu Dumnezeu.
cineva mă întreabă de ce tac
cineva mă forțează să vorbesc
nu pot rosti cuvine care s-au mai spus
nu pot să spun ce alții nu-nțeleg
De lacrimi, durere, tristețe, amar,
de bulgării reci din iadul terestru,
de viața aceasta trăită-n zadar
mă satur și pun pe moarte sechestru!
îți atârna privirea de o stea
când te-am întâlnit din întâmplare
nu, nu m-ai văzut
eu nu sunt o stea
Voi n-ați văzut cum marea s-a gârbovit sub toamnă,
cum strigă marinarii spre cerul mânios,
nici bărcile izbite de valul de aramă
ce a cuprins în brațe un ultim albatros.