Ades stau lângă vechiul dom
ce parcă putregai emană.
Și-orice fereastră și coloană
vorbesc în propriul idiom.
În vechea casă; larg, în față,
în cerc zăresc întreaga Pragă;
jos, trece înserarea vagă
cu pași tăcuți și lini prin piață.
Cum, de pietre și metale,
bolta cu sclipiri încântă,
sumbră-n brun mijește-o sfântă
după lumânări prea pale.
Miez, cum te tragi tu din toate,
și chiar și din cele în zbor
tu recapeți, o, miez, tu cel mai puternic.
Noapte. O, tu, în străfund
chip mistuit într-al meu.
Tu, contemplației mele uimite profund,
tot ce îmi este mai greu.
cumpănă-a vieții
mereu oscilând, o, ce rar
cutează-o potrivită greutate
s-anunțe necontenita cealaltă
Ce cheamă el, stă-nspăimântat. Stă ce?
Stă Altul; tot ce nu e el se face
ființă. Și ființa-ntreagă-ntoarce
un chip făcut de zor, ce mult mai e.
Lăuntru al mâinii. Talpă ce nu mai pășește
decât pe simțire. Care în sus se menține
și în oglindă primește
căi cerești, ele însele
Furnes
Cu sila-n jur lărgită mult prea tare:
de furii și tumult, de larma grea
Versailles
Aidoma unor regi pășind alene
ca, după datini, să se-arate-arar