Peste coame de munți
E liniște-adâncă.
Prin ramuri asculți
Cum stăruie încă
Desfă splendoarea de plăceri
Când dauritul soare scade,
Ca-n roata cozii să-i oferi
Năstrușnicile-ți ocheade.
Stă amurgul să coboare
Apropiere – ndepărtând –
Prima-i înălțată-n zare
Steaua serii-n licăr blând!
A noastră agerime ne-a scăpat
Înlocuind cinstirea cu tăgada;
Deplin eliberați, noi am aflat:
Doar o cârpeală este Iliada.
Regește când pe-a lui David strună
Al fetelor din vie cânt răsună,
Privighetoarea lui Hafiz boschetul
De trandafiri când l-a mâhnit pe-ncetul
Mandarinilor de bine,
Nedomnind, cu slujbe line,
Ce ne mai rămâne oare
Decât ceasul desfătării,
Ce-ar fi ca Domnul, rămânând pe-afară
Pe deget lumea-ar învârti-ntr-o doară!
Să miște lumea-așa cum se cuvine,
El în natură și natura-n sine,
Smerit dar ochiul să măsoare
Eterna lumii țesătoare!
Doar o pedală mișcă mii de ițe,
Suveici aleargă-acolo-ncoace;
Repet: ultimă încercare!
Că Firea miez nici coajă n-are.
Tu cată-ți rost: cu grijă vezi
De coajă-nsemni, ori viul miez!
De ce te plângi într-una de dușmani?
De-o să-ți devină prieteni peste ani,
Făptura ta, așa cum ea apare,
Să le devină veșnică mustrare?