Grădină-a fost ori simplă-nchipuire?
Ca mângâiere-n ceas de asfințit,
Mă-ntreb dacă trecutul stăpânit
Cândva de-acest Adam, azi slab de fire,
Un patruped în zori, în înserare
Înalt, în trei picioare-apoi pierdut
În spațiul van, așa o a văzut
Eternul afinx pe ruda-i schimbătoare,
Grăiește glasul meu iberic vers
Ce spune ce-a spus întotdeauna;
Cum Seneca ne-nvăța, noima-i una:
Tain la viermi e-ntregul univers.
Un lucru știu că nu-i. Este uitarea.
Salvând metalul, zgura o salvează
El, care-n amintire-nregistrează
Profetic luna ce-o să-aprindă zarea.
Nu poate Zeus să desfacă plasa
de piatră ce mă strânge. Nu știu rândul
de oameni care-au fost; urmează gândul
șir monoton de ziduri, drum ce lasă
O zi de om pe toate cu uimire
le ține-ntr-însa, ziua din Olimp,
de necrezut, la început de timp,
când s-au tocmit suiș și prăbușire.
Schimbate-n plăsmuiri de vis acum
de-o parte și de alta roșii case,
covorul fin de frunze ruginoase
și casta iarnă și glodosul drum.
Al doilea crepuscul, asfințitul.
Noaptea ce se cufundă în vis.
Purificarea și uitarea.
Primul crepuscul, zorile.
Stârnind gâlceavă bântuie prin târg.
Se iau mereu la harță cu-alte umbre
La fel de vane, cenușii și sumbre.
Cu foamea și nevoile. Cu sârg.
Ce ești și ai străbunii tăi îți lasă
Din tată-n fiu. Cu toții-acum
Trasează-același labirintic drum
De dragoste de la Adam purceasă