Ambiguu râs îți tăia gura
spre a-mi da suferință deplină,
un ecou de mature angoase
reînverzea pentru a atinge carnea
Sunt poate un copil
ce se teme de morți,
dar care cheamă moartea
ca să-l dezlege de toate creaturile:
O pace de ape vaste
îmi trezește în inimă
străvechi uragane,
mic monstru tulburat.
Dă-mi ziua mea;
ca să-mi caut încă
un chip de ani întregi ațipit
ca o adâncitură de ape
Te găsesc în fericitele escale,
în soarta noastră,
acum exhumată
aproape încălzită de o nouă bucurie,
Dorință de mâinile tale limpezi
în penumbra flăcării:
miroseau a stejar pitic și a trandafiri;
a moarte. Iarnă de demult.
O rază egală mă închide
într-un centru de beznă,
și zadarnic aș evada.
Uneori cântă acolo un copil
Mă afli pustiu, Doamne,
în ziua ta,
închis în orice lumină.
O umbră se desprinde încet din tine
făcând să pară moartă umbra mea
deși mai oscilează în mișcare
sau frânge proaspăta apă de azur
În leneșa mișcare a cerurilor
se-arată anotimpul: nou în vânt,
alunului ce limpezește
etaje de umbră aeriene