Un gând ce vrea să se povestească.
Mi-e limpede ca apa de oglindă,
Adâncă-n tine ca un eu hapsân,
Că pasul peste pragul tău rămân,
Atât cât umbra mea să te cuprindă,
În fața albului aprins pe trupul gol de foaie,
Constat că-i noapte în cuvânt și lapsus în cerneală
Când nu-mi încolăcești un vers, nu-mi șezi într-o vocală
Și când nu-mi scalzi condeiu-n val de-albastră hărmălaie.
Motto: cine nu-ți merită privirea, nu-ți merită nici batjocura.
Ce-oi fi cătat eu în basmul
acela-n care cresc aripi furnicilor
(Scrisoarea Penelopei către Ulise)
Captiv pădurilor lui Circe, iată,
Credința ta e-un veșnic efemer,
Tu
și eu -
o albă
coloană
În noapte,-un vânt a răsturnat cerneală
Și-a legănat pe-o scară de topaz
O stea, iar 'nalte ceruri de atlaz
I-a prins, ca aripi, nouri din beteală.
În pridvor, lumină, vrăbii prin frunzare,
Liniștea e frântă de-un suspin tomnatic,
Iar un stol prelinge negrul lui sălbatic
Peste-un cer edenic, mustăcind a soare.
Sub streașina ce-acoperă privirea,
Ascund răcoarea gândului căprui,
Prea tulburat în ploaia de pistrui,
Amestecată crunt cu răzvrătirea.
Tu știi că îți ador și râs, și rană,
Că mă răpești cu orișice cuvânt
În fuga amândurora prin vânt,
Prin văi din lumea ta nepământeană.
Tupilat între iubire și blestemul amărui
De-a vedea atâtea umbre care îi smolesc retina,
Sufletu-mi petrece-n Hades, adunând din foc lumina
Și se-ntreabă: e-nțeleaptă patima din sine? Nu-i!