Un gând ce vrea să se povestească.
La ora când lumina se întinde
spre-un azi al nostru
prezent și vertical,
încrederea mi se desface-n aripi.
La mine-n gând s-a prăvălit Olimpul,
De a vuit cu trânta lui solidă,
Mă umple ca o nouă Atlantidă,
Pe care-a preschimbat-o-n doruri timpul.
Trec orele cu-aripi incandescente,
Le arde vântul înroșit de soare,
Spinarea orizontului tresare
Sub droaia de sclipiri fosforescente.
Aici, în colțul meu cu îndoieli,
Mă plictisesc de-atâta-nsingurare
Și simt o nesperată consolare
Să-ți scriu răvașul ultimei sfieli.
Pe lângă recea șoaptă de izvoare,
Ce curge drept, c-apoi să se întoarne,
S-a înălțat un rămuriș de coarne,
Cu neclintirea lui cutezătoare.
Stranie cântare de valuri pe țărm
pe gamba cea adâncită-n nisipuri
a neopritului Cronos.
Seara parcă se-aud mai slobode
De Ziua Drapelului Național
Doamne,
Ia în palma Ta adâncă
E-o liniște, ca-n ziua cea din urmă,
Când contemplarea vieții în tăcere
E singura prezentă mângâiere.
Te poartă peste timpuri... și te curmă.
24 iunie, Ziua internațională a iei
Din care mâini te-ai întrupat, minune
Tresare satu-n ciripitul verii,
Albaștri zori îi scutură năduful
În vântul ce-a vărsat potirul zării,
De unde-a pogorât, în taină, duhul.